Comuna Vetiş este aşezată în câmpia mănoasă a Someşului, în partea de nord – vest a ţării, în apropierea şoselei naţionale care leagă oraşul Satu Mare de oraşul Carei şi celelalte oraşe situate de-a lungul frontierei dintre România şi Ungaria. La o distanţă de 10 km de Satu Mare spre Carei întâlnim localitatea Decebal din care, luând-o spre dreapta de la drumul naţional, la o distanţă de 6 km se ajunge în localitatea Vetiş. Această comună locuită prin anii 1973 de români în proporţie de 70 % se mărgineşte la miază-noapte de localitatea Oar, la sud cu localitatea Sătmărel, la est cu oraşul Satu Mare şi al vest cu localitatea Doba. Dincolo de frontiera dintre România şi Ungaria se găseşte localitatea Csenger, fostă filie o Oarului şi uneori administrată chiar de către Parohia Vetiş.

În veche monografie austro-ungară, pe la anul 1459, comuna aceasta se numea Vethes. S-ar deduce că, potrivit înţelesului din limba maghiară, această denumire i s-ar fi dat pentru faptul că este situată pe o câmpie întinsă unde se poate semăna, adică loc bun pentru agricultură. Dar este adevărat şi faptul că după provenienţa latină, poate veni de la cuvântul latin veta, vete. Veti, locul ar însemna că este un întins plin de rămuriş sau tufişuri care, defrişate fiind, au dat naştere unui teren bun de agricultură. Aceasta ne face să deducem că ar putea fi o luncă a Someşului.

Aceeaşi monografie aminteşte că aici se găseau 241 de familii cu un număr de 1760 de suflete. 975 de suflete de religie greco-catolică, 452 de reformaţi iar pe românii ortodocşi îi găsim consemnaţi ca fiind fără religie şi numai cu numele de valahi. Aceasta însemna că valahii erau numai în număr de 333 de suflete de religie ortodoxă iar restul erau socotiţi ca fiind unguri deşi tot români la origine dar numai pentru faptul că Episcopia de Muncaci şi primatul de Esztergom reuşiseră cu mult timp înainte de 1700 să-i treacă sub administraţia catolică. Faptul că toţi erau români, 1308 suflete, se adevereşte în cursul veacurilor următoare şi mai ales după revoluţia din 1848 că aceştia erau deja toţi greco-catolici, erau consideraţi de auorităţile maghiare ca fiind valahi. Adevărul a fost şi este confirmat în anul 1948, când toată această comunitate aşa zisă greco-catolică, fără nici o excepţie, a trecut la cultul ortodox.

Această afirmaţie, că şi greco-catolicii acelor vremuri erau români se confirmă prin faptul că deşi li s-a impus limba maghiară pe care toţi o vorbesc şi în familie, în Biserică s-a slujit şi s-a cântat tot timpul în româneşte, cu excepţia predicilor care se traduceau şi în limba maghiară ca să fie înţelese.

Atât în trecut cât şi în zilele noastre pe lângă credincioşii ortodocşi, care conform recensământului populaţiei realizat în anul 2001 erau 865 de persoane, mai traiau şi romano catolici 131 de persoane, reformaţi 697 de persoane iar greco-catolici 122 de persoane.

Locuitorii de religie reformată au fost cu toţii romano-catolici devenind reformaţi după 1517 şi fiind organizaţi atât de bine încât iezuiţii din Satu Mare, cu toată influenţa pe care şi-au exercitat-o în Satu Mare şi împrejurimi, nu au reuşit să-i readucă la catolicism. Acest fapt este un document istoric care ne vorbeşte de această populaţie de la Vetiş de religie reformată că a fost de origine germană ca, de altfel, şi cei din Satu Mare care, trecând la reformă, cu timpul, au fost deznaţionalizaţi, cu exepţia populaţiei româneşti care şi-a însuşit doar limba maghiară, nu şi credinţa şi obiceiurile.

Anii ’70 au consemnat staţionarea numărului populaţiei, acest lucru datorându-se şi tendinţelor vremii de a se muta la oraş cât mai mulţi locuitori ai satelor.

În tecutul îndepărtat istoria aminteşte că înainte de a exista localitatea Vetiş au existat două localităţi mici, una spre sud şi una spre est de actuala localitate Vetiş, locuite în totalitate de români şi care poartă numele Gyülvész şi Gelényes. Monografia istorică maghiară aminteşte prin veacul al XV-lea (1419), că acestea au fost pustiite total de către tătari. Numele den Gyülvész înseamnă în limba maghiară pustiire totală, ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că numele localităţii a fost dat ulterior, după pustiire, ca un effect al marelui dezastru care a avut loc. Care a fost numele adevărat al localităţii nu se ştie exact şi, de asemenea, nu se ştie nici de unde derivă numele de gelényes, pentru a doua localitate, monografia nefăcând nici o precizare. S-ar putea întâmpla ca menţiunea noastră, că pe teritoriul Vetişului au existat nu numai maghiari ci şi germani care au trecut la reformă şi apoi au fost meghiarizaţi, să aibă un strop de adevăr şi în acest caz numele de Gelényes să derive de la germanul geleiten, care se traduce în româneşte cu a escorta, a lua în captivitate, fapt care se putea întâmpla, după cum de atâtea ori remarcă şi istoria, faptul că năvălitorii au escortat în captivitate pe cei supuşi, distrugând de pe faţa pământului câte o localitate prin deportare şi moarte, ca în cazul nostru. Urmaşii celor dispăruţi s-au întors cu timpul spre locurile natale, aşezându-se între cele două vechi localităţi, unde astăzi este Vetişul, şi nu se poate şti dacă Vetişul nu-şi trage cu adevărat numele de la aceşti vechi reveniţi, din latinescul vetus.

Localnicii povestesc, precum şi ei au moştenit istoria de la strămoşii lor, că înainte de Biserica zidită din cărămidă la 1620, conform monografiei, ar fi fost o biserică de lemn prin veacul al XIII-lea, care la 1240 a fost arsă de către tătari. Pe locul ei s-a ridicat biserica de la 1620 sau în apropierea ei, nu se ştie exact, dar această biserică a fost demolată prin anul 1911 pe locul ei zidindu-se actualul lăcaş de cult cu turnul pe fundamentul vechiului turn. Despre stilul arhitectural al bisericii de la 1620 nu se fac menţiuni nicăieri, dar actuala biserică este realizată în stil bizantin, cu trei turnuri, având fundaţia de beton, zidăria de cărămidă, cu boltă de lemn şi fiind acoperită cu tablă. Arhitectul acestei noi biserici a fost italianul Quai Giovanni, cu domiciliul în Beiuş, el find şi cel care a zidit biserica din localitatea Sătmărel. Zidirea bisericii din Vetiş este legată de Protopopul Vasile Ardelean, paroh în Vetiş la acea dată, care a păstorit acolo timp de 40 de ani. El era înrudit cu contele Tisza Pista de la care a primit un ajutor bănesc de 8.000 de coroane de aur. Tot de la el a mai primit 327 mc de lemn pentru construcţie cu reducere de 50 % din preţul de cost, adus din Pădurea Bustya háza.

Pictura acestei biserici a fost executată abia în anul 1937 în tehnica tempera de către pictorii Zeiller şi Schnel din Satu Mare, după stilul altor biserici din îmrejurimi, pictura încadrându-se în stilul neo-bizantin. Iconostasul, de asemenea, a fost lucrat în anul 1937 de către Zeiller şi Schnel sub pastoraţia preotului Gheorghe Tohătan, în timpul căruia s-a executat şi pictura. Cu ocazia primirii acelui ajutor fininciar de la contele Tisza Pista au fost aduse de la Budapesta 7 vitralii în geamuri, reprezentând chipuri ale sfinţilor, a lui Iisus Hristos cu mielul în braţe şi Preacurata Fecioară de Dumnezeu Născătoarea.

Pe teritoriul Parohiei Vetiş au mai existat şi alte parohii. În primul rând amintim Parohia reformată cu biserică veche, fostă romano-catolică, zidită în stil gotic precum şi o capelă romano-catolică, amenajată într-o casă, pentru a deservi nevoile spiritule ale celor 50 de suflete care se găseau îan anii ’70 în localitate, tot la a treia duminică venind un preot de la Satu Mare.

În parohia Vetiş a existat şi o Şcoală Confesională zidită în anul 1863, pe vremea protopopului şi canonicului onorar Dărăbanţ Ioan, sediul Oficiul Protopopesc fiind la Vetiş în acest an, şcoală care a fost demolată în anul 1972 şi rezidită sub administraţia preotului Petru Rusu.

Dintre evenimentele de luat în seamă care s-au derulat în această localitate, pe care le-a trăit poporul de-a lungul veacurilor, în primul rând amintim vitalitatea lui. Deşi maghiarizaţi în ceea ce priveşte limba dar păstrător al tradiţiei străbune româneşti şi bisericeşti. În anul 1948, după aşteptări de veacuri, s-a putut înscrie şi acest colţişor de ţară pe răbojul istoriei lui zbuciumate, marele eveniment al revenirii le Biserica mamă, care nu s-a putut efectua din cauza multor probleme politice, odată cu întregirea Patriei în anul 1918.

Evenimentele care au urmat după cel de-al II-lea război mondial cu referire şi la primul, au determinat pe cetăţenii de aici să ridice un monument al eroilor căzuţi în cele două conflagraţii mondiale, cu o inscripţie a numelor tuturor celor care s-au jerfit. Inscripţia arată că în primul război mondial au căzut următorii cetăţeni, locuitori ai localităţii Vetiş: Vlad Andrei, Vlaicu Gheorghe, Verei Petru, Vereib Irimie, Mărcaş Valentin, Molnar Ioan, Maroşan Vasile, Tomuţan Daniile, Tubacoş Mihai, Pişcoran Vasile, Falup Nicolae, iar în al II-lea război mondial Titea Gheorghe şi Stan Dumitru.

Comuna Vetiş a înflorit foarte mult după cel de-al II-lea război mondial, fiin electificată întreaga comună şi dotată cu un dispensar, amin cultural, şcoală şi grădiniţă şi fiind asfaltat drumul şi realizate trotuare pentru pietoni.

În data de 12 februarie 1978 paroh al Parohiei Vetiş a fost numit Părintele Vasile Coltan. Imediat după numire, simţindu-se nevoia de efectuare a unor lucrări atât la biserică dar şi al casa parohială, părintele împreună cu Consiliul Parohial au demarat lucrările de renovare exterioară a bisericii, lucai terminate în anul 1979. Apoi, s-a trecut la interiorul sfântului lăcaş care a fost renovat în totalitate. Lucrările au fost terminate în ianuarie 1984. Aşa cum cer şi Sfintele Canoane, după terminarea acestor lucrări, la invitaţia Consiliului Parohial Vetiş, Prea Sfinţitul Vasile Coman al Oradiei a onorat invitaţia şi a târnosit sfântul lăcaş, binecuvâtând lucrările şi strădania credincioşilor. Elanul nu a fost interrupt odată cu primirea acestor aprecieri ci lucrările au continuat cu împrejurimile parohiei şi ale casei parohiale. Mai mult, credincioşii au hotărât construirea din temelii a unei case de serviciu pentru paraclisier. În anul 1997, an în care Părintele Vasile Coltan a împlinit frumoasa vârstă de 50 de ani, în Parohia Vetiş a poposit şi Prea Sfinţitul Justin Sigheteanu, arhiereul vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, ocazie cu care i-a acordat părintelui paroh distincţia de iconom stavrofor pentru întreaga pastoraţie pe care a avut-o.

În zilele noastre, deşi a fost o perioadă în care numărul credincioşilor din parohie a scăzut fie din cauza îmbărtânirii populaţiei fie din cauza migraţiei către oraşe, se simte o tendinţă puternică de reconstrire a locuinţelor şi de ridicare a unora noi, ocazie cu care şi numărul credincioşilor va spori spre slava Sfintei noastre Biserici.

Pr. Paroh Vasile Coltan  

Vetiş 2006